Efectul Mounjaro asupra „poftelor” creierului, măsurat pentru prima dată

Medicamentele populare pentru diabet şi slăbire, precum Ozempic, Wegovy şi Mounjaro, pot produce schimbări majore în organism - însă ce se întâmplă la nivelul creierului?

În general, aceste tratamente sunt considerate capabile să reducă pofta de mâncare şi să amplifice senzaţia de saţietate. Cu toate acestea, mecanismul concret prin care reuşesc acest lucru în creierul uman rămâne, în mare parte, insuficient clarificat.

Tirzepatida (Mounjaro) şi semnalele din nucleul accumbens

Într-o investigaţie „în premieră” realizată pe oameni, cercetătorii au observat că tirzepatida (denumire comercială: Mounjaro) ar putea influenţa un semnal cerebral specific, posibil legat de episoadele de mâncat dereglat şi de preocuparea intruzivă pentru alimente.

Studiul a inclus trei participanţi cu obezitate severă, care întâmpinau dificultăţi în controlul comportamentului alimentar şi care nu obţinuseră rezultate cu terapii anterioare de slăbire.

Cum s-a măsurat activitatea cerebrală: electrozi şi stimulare cerebrală profundă

Toţi cei trei pacienţi trecuseră anterior prin chirurgie bariatrică, însă au continuat să aibă o preocupare supărătoare pentru mâncare. Doi participanţi au început stimularea cerebrală profundă a nucleului accumbens, în timp ce al treilea participant primea tirzepatidă pentru diabet zaharat de tip 2.

Activitatea cerebrală a fost înregistrată la toţi cei trei participanţi cu ajutorul unor electrozi implantaţi în nucleul accumbens.

Unde apare „zgomotul alimentar”: undele delta–teta şi sistemul de recompensă

Când participanţii se confruntau cu gânduri intense despre alimente sau cu pofte greu de controlat, cercetătorii au constatat că nucleul accumbens genera semnale delta–teta mai puternice. Aceste oscilaţii sunt asociate cu sistemul de recompensă al creierului la mamifere.

Ce s-a observat la participantul tratat cu Mounjaro

În mod întâmplător, al treilea participant a avut şi o creştere a dozei de tirzepatidă aproximativ în aceeaşi perioadă cu intervenţia de implantare a electrozilor. În următoarele patru luni (fără a lua în calcul prima lună), pacientul a raportat un număr „profund” scăzut de episoade de preocupare severă pentru mâncare.

În acest interval, atunci când totuşi apăreau pofte, activitatea delta–teta din nucleul accumbens nu se deosebea de momentele în care nu era prezent aşa-numitul „zgomot alimentar” (gânduri intruzive legate de mâncare).

Acest tipar a fost clar diferit faţă de ce s-a văzut la ceilalţi participanţi. Totuşi, efectul favorabil nu a persistat.

Când beneficiile au scăzut: revenirea poftelor şi intensificarea undelor

La cinci până la şapte luni după operaţia de implantare, participantul care lua tirzepatidă a început să aibă din nou pofte în creştere şi gânduri intruzive despre alimente, deşi se afla la doza maximă de tirzepatidă.

În aceeaşi perioadă, undele delta–teta din nucleul accumbens au devenit din nou mai pronunţate.

Autorii concluzionează: „Rezultatele noastre ridică posibilitatea ca această oscilaţie din banda delta–teta să poată servi drept biomarker al angajării ţintei, însă relaţia sa cu preocuparea pentru mâncare necesită investigaţii controlate mai riguroase.”

Ce sunt Mounjaro, Wegovy şi Ozempic şi de ce contează această observaţie

Mounjaro, la fel ca Wegovy şi Ozempic, face parte dintr-o clasă de medicamente care imită un hormon natural din organism, contribuind astfel la scăderea apetitului şi la încetinirea digestiei.

Studiul rămâne însă foarte preliminar. Fără un grup de control, concluziile care pot fi trase sunt inevitabil limitate. Chiar şi aşa, fiind una dintre primele evaluări pe oameni privind efectele Mounjaro asupra creierului, observaţiile pot orienta întrebările şi designul cercetărilor viitoare.

Ce ar putea urma în cercetare

Dacă legătura dintre tirzepatidă, nucleul accumbens şi oscilaţiile delta–teta se confirmă, viitoarele studii ar putea testa dacă acest semnal poate fi folosit pentru a urmări, în timp real, riscul de recădere a poftelor sau reaparţia „zgomotului alimentar”. Ar fi important de stabilit şi dacă efectul diferă în funcţie de durata tratamentului, de doza administrată sau de profilul metabolic al pacientului.

Totodată, aceste rezultate ridică întrebări despre combinarea tratamentelor: în ce condiţii medicamentele pentru diabet şi slăbire ar putea completa intervenţii precum stimularea cerebrală profundă şi dacă există ferestre de timp în care beneficiile sunt mai stabile. Pentru clarificare, vor fi necesare studii mai mari, controlate şi cu urmărire pe termen lung.

Studiul a fost publicat în Nature Medicine.