Un neurocercetător explică cum idealurile de frumusețe îți modifică creierul.

Standardele de frumuseţe s-au schimbat mereu, însă în era reţelelor sociale ele se reconfigurează cu o viteză ameţitoare. De la minimalismul „fata curată” până la estetica „lux discret”, fiecare ideal nou pare să promită perfecţiunea - una pe care puţini o pot atinge - şi alimentează comparaţia, nesiguranţa şi îndoiala de sine.

Nu doar trendurile din social media întreţin aceste trăiri de insuficienţă. Şi creierul nostru are un rol important.

Neuroştiinţele arată că suntem „programaţi” să reacţionăm la frumuseţe. Atunci când vedem o faţă percepută ca atrăgătoare, se activează circuite cerebrale de recompensă şi de socializare, iar creierul eliberează dopamină - un neurotransmiţător asociat cu starea de bine. Aceeaşi dopamină poate apărea şi când simţim că ne încadrăm într-un anumit standard de frumuseţe, ceea ce face experienţa să pară, la nivel biologic, satisfăcătoare.

Aceeaşi configurare ne face însă şi vulnerabili. În timp, creierul se obişnuieşte cu idealurile repetate şi începe să le trateze drept „normalul” de referinţă.

Capacitatea creierului de a se remodela (plasticitatea), care cândva a reprezentat un avantaj evolutiv, este astăzi exploatată de un mediu digital ce ne poate recalibra constant felul în care ne privim.

Vestea bună este că, dacă percepţiile pot fi antrenate, ele pot fi şi reantrenate - astfel încât să ne recâştigăm controlul asupra a ceea ce înseamnă frumuseţea pentru noi.

Linia de bază a frumuseţii: cum modelează neuroştiinţa standardele de frumuseţe

Deşi ne naştem cu anumite preferinţe pentru trăsături simetrice sau plăcute estetic - indicii pe care creierul le leagă adesea de sănătate şi de „calitatea” genetică - simţul nostru pentru frumuseţe este extrem de flexibil. Neuroştiinţele indică faptul că ceea ce considerăm atractiv este influenţat puternic de ceea ce vedem în mod repetat şi de ceea ce învăţăm să apreciem.

Această adaptabilitate este susţinută de sistemele cerebrale de recompensă şi de învăţare, în special de două regiuni cunoscute sub numele de nucleul accumbens şi cortexul orbitofrontal. Acestea îşi actualizează continuu „modelele” interne despre ceea ce merită recompensă şi despre ce este dezirabil.

În timp, expunerea constantă la anumite idealuri - precum pielea fără pori sau corpurile ultra-subţiri tip „şic de heroină” - poate deplasa felul în care definim normalul şi atractivul. Psihologii numesc acest fenomen efectul simplei expuneri: cu cât întâlnim mai des ceva, cu atât creşte probabilitatea să ne placă.

Un exemplu vine dintr-un studiu în care participanţii au ajuns să evalueze aceleaşi feţe ca fiind mai atrăgătoare după ce le-au văzut de mai multe ori. Activitatea lor cerebrală a confirmat adaptarea: odată cu repetarea, zonele implicate în recompensă şi recunoaşterea feţelor deveneau mai active, iar semnalele electrice ale creierului asociate atenţiei şi emoţiei se intensificau.

Cu alte cuvinte, creierul învăţa efectiv să perceapă acele feţe ca fiind mai „recompensatoare”. Mecanismul acesta ajută la explicarea modului în care o societate se poate alinia rapid la standarde de frumuseţe noi.

Tocmai această flexibilitate face ca „linia noastră de bază a frumuseţii” - reperul intern pentru atractivitate - să se poată deplasa uşor în direcţii nesănătoase. Când fluxurile noastre din social media sunt saturate de imagini idealizate şi editate, sistemele de recompensă ajung să favorizeze acele indicii.

Un studiu de neuroimagistică a arătat că persoanele expuse la feţe îmbunătăţite digital au prezentat ulterior răspunsuri de recompensă mai slabe la feţele reale - şi s-au declarat mai puţin mulţumite de propria înfăţişare. Când sistemul de evaluare al creierului se schimbă astfel, frumuseţea ajunge să depindă mai puţin de realitate şi mai mult de repetiţie.

Reţelele sociale amplifică fenomenul. Algoritmii ne oferă mai mult din ceea ce ne captează atenţia, iar asta creează un cerc de feedback ce uniformizează standardele şi îngustează diversitatea vizuală.

Consecinţele pot include creşterea nemulţumirii faţă de corp şi a anxietăţii legate de aspect, mai ales în rândul adolescentelor. De asemenea, utilizarea frecventă a filtrelor de înfrumuseţare a fost asociată cu intensificarea preocupărilor pentru imagine şi cu o percepţie distorsionată a ceea ce este real.

Când aceste idealuri înguste sunt interiorizate, impactul asupra sănătăţii mintale poate fi sever: nemulţumire corporală, anxietate, depresie şi comportamente alimentare dezordonate. Nemulţumirea persistentă se poate transforma în stres cronic, stimă de sine scăzută sau retragere socială.

Comparaţia repetată cu imagini idealizate poate contribui la apariţia unor afecţiuni clinice precum tulburarea dismorfică corporală şi anorexia nervoasă. Presiunea legată de aspect mai poate alimenta diete cronice, utilizarea de steroizi sau îngrijirea compulsivă a corpului.

Poate cel mai nociv este faptul că, sub presiunea social media, aspectul fizic nu mai rămâne doar o componentă a identităţii, ci ajunge să fie strâns legat de valoarea de sine. Monitorizarea constantă a felului în care arăţi a fost asociată puternic cu anxietatea şi cu scăderea motivaţiei pentru activităţile de zi cu zi.

Pentru multe persoane, încercarea de a se ridica la nivelul unor idealuri nerealiste devine o luptă psihologică zilnică, cu costuri sociale importante: retragere, afectarea performanţei şcolare şi diminuarea încrederii profesionale.

Construirea rezilienţei

Înţelegerea neuroştiinţei din spatele percepţiei frumuseţii poate fi eliberatoare. Când observăm cum reacţionează creierul la frumuseţe şi cum poate fi condiţionat de mediul în care trăim, avem şansa să intervenim conştient pentru a ne îmbunătăţi imaginea de sine.

Esenţial este faptul că creierul rămâne maleabil. Dacă expunerea repetată la imagini idealizate ne poate „învăţa” să le căutăm, atunci expunerea la imagini diverse şi realiste poate reantrena aceleaşi circuite în direcţii mai sănătoase.

Selectarea conştientă a conţinutului din social media - astfel încât să includă tipuri de corp diferite, vârste variate şi nuanţe de piele diverse - lărgeşte ceea ce creierul ajunge să recunoască drept frumos şi contrabalansează idealurile înguste pe care algoritmii le tot întăresc.

Merită reţinut şi că imaginile filtrate pot activa centre de recompensă bogate în dopamină. Asta nu înseamnă că imaginile ar fi „dovada” unei frumuseţi superioare, ci că ele întăresc un reflex neural.

Rezilienţa se construieşte şi prin mutarea centrului de recompensă. Aceleaşi sisteme cerebrale care reacţionează la aspect se activează şi pentru realizări, conexiune umană, creativitate şi bunătate.

Paşi simpli precum renunţarea la conturile toxice, pauzele de la reţelele sociale şi exersarea unui dialog interior pozitiv s-au dovedit utili pentru protejarea stării de bine şi pentru recalibrarea sistemelor de recompensă.

O strategie practică suplimentară este „igiena digitală”: limite clare de timp, dezactivarea filtrelor de înfrumuseţare atunci când este posibil şi alternarea deliberată a conţinutului vizual cu activităţi care nu implică evaluarea aspectului (mişcare, hobby-uri, timp petrecut cu oamenii apropiaţi). Reducerea expunerii constante ajută creierul să iasă din ritmul recompenselor rapide şi să îşi recapete echilibrul.

La fel de importantă este educaţia pentru alfabetizare media: să învăţăm (şi să îi învăţăm pe adolescenţi) cum sunt produse imaginile „perfecte”, ce înseamnă editarea şi cum funcţionează optimizarea pentru atenţie. În unele cazuri, sprijinul specializat (de exemplu, intervenţii psihologice) poate fi esenţial pentru a rupe cercul comparaţiei şi pentru a reconstrui o relaţie sănătoasă cu propriul corp.

Cultura contemporană, împinsă de media şi platformele sociale, a devenit foarte pricepută în a ne exploata sistemele neuronale pentru profit şi popularitate. Prin folosirea sensibilităţii noastre la recompensă şi la indicii sociale, aceste forţe pot impune idealuri înguste care se pot fixa adânc în psihic.

Ştiinţa este clară: creierul răspunde la ceea ce primeşte în mod repetat. Cu această înţelegere, putem recunoaşte manipularea şi putem alege, conştient, să ne revendicăm controlul asupra propriilor percepţii despre frumuseţe.

Laura Elin Pigott, lector principal în neuroştiinţe şi neuroreabilitare, coordonatoare de program în cadrul Colegiului de Ştiinţe ale Sănătăţii şi ale Vieţii, Universitatea London South Bank

Acest articol este republicat din publicaţia „Conversaţia”, în baza unei licenţe „Creative Commons”. Citiţi articolul original.